Povestea salvării unui Ford Scorpio din 1989 – Cum a revenit „Scorpia” la viață

Există un moment în viața fiecărui pasionat de mașini clasice în care realizezi că nu mai colecționezi pur și simplu automobile… ci amintiri. Prima achiziție vine timid, ca un moft, a doua ca o confirmare că nu a fost întâmplare, iar de la a treia în sus deja știi: nu mai e hobby, e chemare. Așa mi-am dat seama că garajul meu e mai degrabă un sanctuar dedicat acelei epoci în care mașinile aveau caracter și manufactura încă avea suflet.

Iar în mijlocul acestui univers retro a apărut – aproape providențial – un Ford Scorpio de prima generație. Model rar, uitat de mulți, dar imediat recunoscut de cei care au prins anii ’90 la volan sau pe bancheta din spate.

Și aici începe povestea…

Ford Scorpio – un clasic discret, dar cu prestanță

Când Ford a lansat Scorpio în 1985 ca succesor al lui Granada, a făcut-o cu ambiția clară de a cuceri segmentul mare/executiv. Și i-a reușit: în 1986, a devenit primul Ford premiat cu titlul european „Car of the Year”. Pentru mulți dintre noi, rămâne imaginea mașinii „serioase” – a inginerului, directorului sau familistului care își permitea ceva confort fără să sară în zona premium.

Prima generație a fost produsă până în 1994, iar vedeta gamei era versiunea 2.9 V6, 145 CP, cu tracțiune integrală. O combinație rarisimă pentru vremurile respective și incredibil de atractivă azi pentru colecționari:

• motor cu personalitate,

• confort de limuzină,

• tehnologie surprinzător de avansată,

• puternică încărcătură nostalgică pentru generația anilor ’90.

Pe scurt: un youngtimer cu prestanță, dar încă accesibil pasionaților adevărați.

Ford Capri Perana a fost cel mai faimos model Perana

Vânătoarea „Scorpiei” – cum am găsit exemplarul meu din 1989

Cum îmi doream exact această configurație rară, m-am pus la pândă. După multe anunțuri analizate și discuții interminabile cu vânzători, s-a ivit un exemplar în Cehia.

La prima vedere – în clipurile trimise de proprietar – părea promițător: complet, funcțional, arătos, fără modificări dubioase.

Știam totuși că la 36 de ani perfecțiunea e un mit frumos. Defecte de caroserie? Sigur. Puțină rugină? Așa spunea și vânzătorul: „nimic grav”. Am negociat, am bătut palma și, câteva zile mai târziu, „Scorpia” (pentru că altfel n-avea cum să se numească) a ajuns în curtea mea.

Și iată cum arăta la sosire:

Prima inspecție – momentul în care visul te lovește cu realitatea

Da, recunosc: la prima vedere m-a cucerit. Motorul suna impecabil, interiorul era decent, iar exteriorul… acceptabil.

Dar adevărul se află întotdeauna sub mașină. Iar când am ridicat-o pe elevator, entuziasmul a făcut loc unui oftat prelung:

• praguri aproape mâncate complet de rugină,

• aripi spate atacate serios,

• găuri în podea.

Clasica poveste a mașinii „arată bine în poze”.

Dar despre abandon? Nici vorbă. Dacă ești cu adevărat pasionat, te uiți la rugină și îți sufleci mânecile.

Cursa contra cronometru – misiunea: restaurare până la final de an

Fiind deja în noiembrie și dorind să o înmatriculez și să o atest ca vehicul istoric până pe 31 decembrie, am intrat într-o adevărată cursă contra timpului.

Un prieten – maestru în vopsitorie – a acceptat provocarea, iar împreună cu un tinichigiu priceput am format o mică echipă de salvare.

În serile răcoroase de toamnă am lucrat aproape obsesiv:

• am dezmembrat complet interiorul ca să putem suda fără riscuri;

• am comandat praguri și aripi noi;

• am recondiționat rezervorul, care era într-o stare jalnică;

• am curățat și tratat podeaua cu antirugină;

• am refăcut din tablă segmente care nici nu mai existau în comerț.

Situația arăta cam așa:

A fost mult efort, multă praf și multe „de ce fac eu asta?”… dar fiecare sudură ne aducea mai aproape de renaștere.

Reconstrucția finală – Scorpia începe să strălucească

După ce structura a fost pusă din nou pe picioare, a venit partea cea mai plăcută:

• elementele necesare au fost revopsite corect, nu „peticite”;

• restul caroseriei a primit un polish ca în vremurile bune;

• interiorul a trecut printr-o igienizare temeinică;

• compartimentul motor a fost curățat și recondiționat;

• jantele originale au cedat locul unora de Scorpio Cosworth;

• iar pentru un mic „touch” sportiv, un eleron original RS a încoronat hayonul.

Mașina începea să prindă viață. Parcă o auzeam respirând.

Rezultatul – renașterea unei legende

Și… am reușit! Cu două zile înainte de finalul anului, Scorpia era gata: înmatriculată, atestată istoric, perfect funcțională.

De atunci, weekendurile mele au căpătat o altă savoare. Am mers cu ea în vacanțe – inclusiv până în Bulgaria –, am participat la evenimente auto și de fiecare dată am primit aceleași zâmbete și povești nostalgice:

„Vai, ce frumoasă e! Știi că și tata a avut una?”„Vecinul meu era foarte mândru de Scorpio-ul lui în ’92…”

Mi-am dat seama atunci că restaurarea unei mașini clasice nu înseamnă doar a-i reda forma și funcția. Înseamnă a readuce la suprafață o epocă întreagă.

Epilog – Henry Ford știa el ce știa

Henry Ford spunea:„Man minus the Machine is a slave. Man plus the Machine is a freeman.”

Nu cred că există citat mai potrivit. O mașină clasică nu e un simplu obiect – e o prelungire a personalității tale, un fragment de istorie și, uneori, un companion de drum care îți amintește mereu de ce te-ai îndrăgostit de automobile.

Scorpia mea din 1989 e dovada vie că orice clasic merită o a doua șansă.